Major Meowington’s Dilemma.

- PROLOGUE -

— The real problem with this, Major Meowington, sir, is how the hell are we gonna get those blasted mice into the old mine in the first place. Even they aren’t that stupid. Damn rodents will sure as hell fight back. We need superior tactics.

— What do you propose, lieutenant? asked Meowington visibly shaken by the latest turn of events. This is our one and only hope. It’s not a prefect plan and we will encounter both friendly and civilian losses.

— But is it really the only way, sir?

— What do you….Oh no! No! No way, no how, not here. not now! I will not permit it!

— I believe he’s already on his way, sir.

— Correction! He’s already here.

Both Major Meowington and Lieutenant Whitenose gasped when they turned to find the source of the last remark. One gasp was of awe and the other one of desperation and there were both understandable, for on the doorstep of the war shack stood none other than Miguel “Ninetails” Kowalski, international man of mystery, lady’s man and pain under the tail for every rule-nut in the United Force of the Cat Guerilla. His look alone was breaking half of the Uniform and War Gear Code Book whilst his attitude was breaking more rules than anyone could invent.

— I heard you got quite a situation here, Meowington, old champ.

— Ahem! First of all, Ninetails, I am not your chump! Old or otherwise. There is no work for you here. You’d better return to headquarters and put yourself on the line for another mission. Maybe something concerning a volcano. Or a dingo.

— Thanks, Henry but although both those scenarios seem much more fun than being stranded here with you, in the middle of the fuckin’ jungle, I do have an assignment, and I am going to do it, even if you like it or not. In fact I’m gonna do it even if I like it or not. It’s a little thing called “orders”. Old chump.

— You’re the one to talk about orders, Kowalski! I believe you’re a disgrace to our purpose and to our forces. If I had even the vaguest shadow of authority over this you would be flying right over the fuckin West wall with the little help of a catapult.

— Now, now, Henry. Aren’t the code books of the Guerilla advice strongly towards the respect of your superiors, major?

— How would you know? You never read them.

— “How would you know? You never read them.”…what?

— How would you know? You never read them …sir.

— Aaah, drop it, Henry. I’m just fuckin with ya’.

Henry Meowington was beginning to lose his authority in the camp and now he was losing his temper too. He knew Ninetails ever since they were 10. They both grew up under the same staircase, behind the same carton box. They both joined the army. Meowington did it out of patriotism and respect for the strictness and discipline of the army. Ninetails did it for fun. They were amongst the best in their year, yet Meowington was always the one getting promotions, because of is iron grip on discipline and Code Books. Ninetails, on the other hand was the black sheep of the Whiskas Military Academy, always getting into all kind of shenanigans and misdemeanors. Although not standard army material, Miguel Kowalski graduated the Academy. Henry Meowington was the first in his year and achieved the Major rank while still in training. But that’s when the sun stopped shining on Meowington’s street. Mere months after the graduation he started hearing his men telling the tallest and the most far-fetched stories about the bold missions of Ninetails alongside the usual cafeteria talk. He didn’t believe them. He didn’t want to believe. “Must be someone else. Same name. Coincidence!” he used to think.

— Damn it, Ninetails. This job was looking like a real piece of pie before you showed up.

— Actually, sir; tried Lieutenant Whitenose, we still have absolutely no plan what so ever regarding the…

— Thank you Lieutenant. That will be all.

— Yes sir.

Meowington’s rage was beginning to rise into never-before reached levels as he saw Whitenose stopping to ask Ninetails for an autograph for his daughter and some others “for the guys”.

— It’s a real honor to have you amongst us, sir, said Whitenose with a look of bliss on his face. How long do are you going to assist us, sir?

— Until the job is done or we’ve all run out of sour milk, ha ha! Ninetails bumped jokingly on the arm the amazed man who was making his way to the door without taking his eyes off his superior.

In Major Meowington’s head suddenly appeared the paragraph that was detailing the sentence for the murder of a superior officer, from the Disciplinary Code of the U.F.C.G. He hoped he will be in control of the following discussion, now that Ninetails can’t flex his ego’s muscles in front of anybody else.

— Look, lieutenant-colonel, started Meowington boldly. I don’t know what you think you are going to…

— Colonel.

— I beg your pardon?

— Colonel. I’m a colonel now. I’ve been advanced 2 months ago, after the mission in Rwanda. Ninetails was saying all this while inspecting his pockets hastily, clearly in search of some matches to light up the cigarette that was lolling in the corner of his mouth. Meowington’s internal pressure was rising rapidly, to the point that his tail was rising menacingly.

— Let your tail down, Henry. I’m here to help you, not to fight you.

— Help me? Help me? All you did since you arrived here was to insult me in front of my lower officers and bragging about your fucking promotion.

— Touchy subject? Look, I’m sure your time is going to come and you’ll be promoted according to your merits too. Or maybe that time is already here, eh? Haha, be a sport, old chump. I’m here on a mission. And the sooner we get this job done, the sooner will I be out of your hair.

The major’s tail slowly started lowering and so was his energy for fighting Ninetails.He was ready to break, to let his old friend know that he won this one.

— Fine. Meowington seemed to speak as if he had an anvil instead of Adam’s apple. We’re gonna do this by the book and we are not gonna screw it up, right? Tell me you’re not going to pull any of your crazy shit while we’re doing this, Miguel.

— You always sound so formal when you call me by my first name.

— That’s because “Ninetails” is a stupid nickname. It doesn’t even make any sense.

— I think it’s a perfect name for a cafeteria story character. It represents our nine lives by linking them to our favorite part of our body.

— That’s sick and blasphemous. I don’t think our God-sent spiritual attributes are to be made fun of, Miguel.

— There you go, with the formalities again. Listen, Henry. I’m really looking forward to us working together again. It’s gonna be just like back at the academy.

— That’s what scares me the most, mumbled Meowington.

— So when do we get to work? I didn’t come here to sit idly; I’m a cat of action.

— Oh, my friend, you’re gonna get it. And if my latest pieces of information are accurate, you’re gonna get it sooner than I expected.

— Great! This is gonna be great! Just like the good ol’ times. I’m gonna go outside and meet the guys around here.

— You mean you’re going to feed of their silly admiration for your notoriety.

— Call it what you want. I still thing that a good bond with your troops is one of the…

Ninetails was stopped in mid-phrase by the revolving door which hit him over the face as it was slammed to the wall by the man who just entered the shack, clearly with urgent matters.

— Yes, Spot. What is it?

— It’s Threepaws, sir. We’ve…we’ve found him.

- to continue -

Masinile se pot vinde si altfel

Pur si simplu, una dintre cele mai smechere campanii de advertising pe care le-am vazut. Reuseste sa distruga canoanele fetelor imbracate sumar care fac orice produs sa se vanda si sa isi faca reclama in acelasi timp. Kudos!

Israelul isi uita istoria

In primul rand, va rog sa cititi acest articol din cel mai citit ziar din Israel - “Don’t pity the Palestinians”

Acest articol , publicat in cel mai citit ziar israelian, da dovada de o intoleranta aproape inimaginabila in contextul social actual, cu atat mai mult cu cat vine din partea unui popor care a suferit ca nici un altul din cauza intolerantei, rasismului si bigotismului.

La nu mai mult de 60 de ani de la incheierea celui de-al doilea razboi mondial cand Germania nazista a masacrat in cadrul “solutiei finale” peste 6 milioane de evrei, aceasta natiune foloseste, se pare, aceasi arma care a fost indreptata catre ei insisi impotriva poporului Palestinian, indemnand, nici mai mult nici mai putin, decat catre indiferenta fata de genocid.

In ultimii ani, sub adapostul protectiei Statelor Unite ale Americii, Israelul a lansat din ce in ce mai multe atacuri impotriva statelor vecine (ofensiva din 2006 asupra Libanului fiind doar un exemplu) si chiar in interiorul teritoriului lor, incercand sa extermine minoritatea palestiniana, reducand teritoriile palestiniene de la 90% in 1946 la mai putin de 5% in 2009.

Articolul de fata , socant prin cinismul lui, incurajeaza ofensiva israeliana din Fasia Gaza demonstrand ca palestinienii merita acest genocid datorita neputintei sau reavointei lor de a opri extinderea gruparii cvasi-teroriste Hamas.

In contextul jurnalismului modern acest articol pare regresionar, aducand mai mult a articol propagandist aparut intr-un ziar aservit unui sistem dictatorial decat a unui articol echidistant si obiectiv, produsul unui sistem democratic ce sustine presa libera.

Incercati sa recititi articolul cu cateva modificari…

Observers worldwide have been expressing great pity for the Jews of the Warsaw Ghetto, many of whom have been killed, injured, or forced to flee their homes during the ongoing Nazi operation. This pity may be a natural emotional reaction, yet it is unethical and immoral.

To pity the Jews of the Warsaw Ghetto is to patronize them, in essence implying that they do not control their fate, the state of their government, or their own actions. It is to assume one of two things: Either that Jews are too stupid to oust the cancerous Jewish Military Union presence in their midst, or that they are unable to do so.

Just as a crying baby who only elicits pity will continue to cry, the citizens of Warsaw Ghetto will continue to cry out to the world instead of taking matters into their own hands. As long as they are told that they are helpless victims or mere pawns at the hands of terrorists, the Warsaw Ghetto will only see their suffering prolonged.

The residents of Warsaw Ghetto, and the Jews as a whole, say they would like their own state. Yet such state must be earned. And earning a state – a piece of land to call your own – takes much more than incessant whining to the international community coupled with a desire to drive out the Nazis. It requires inner strength and the ability to create rather than destroy. This is what Germans proved time and again for over 60 years, and this is what Jews have yet to prove.

Yet before the Jews of the Warsaw Ghetto are able to build, the Jewish Military Union must be obliterated. Moreover, the Jewish Military Union’s ultimate defeat must not be at the hands of the Nazis, but rather, it is an endeavor that must be undertaken by Warsaw Ghetto residents themselves. After all, Jewish Military Union is the true reason for their misery.

Those who believe that the citizens Warsaw Ghettos are capable of this should do away with their pity. As to those who do not believe that the citizens of the Warsaw Ghettos can do it – why waste time pitying them in the first place?

~ no_hay_nombre (reddit.com)

Suna cumva diferit si in acelasi timp cunoscut, nu?

Torture never stops

lol. punct.

(am primit linkul asta de la un memberu PNG pe care se intampla sa il am lista de contacte)

Later Edit: I laughed even more dupa ce am vazut rezultatele alegerilor.

De ce nu (mai) votez cu PD-L

De prima data mi s-a parut ca sloganul “Ei cu ei, noi cu voi” e cretin, dar acum deja e ridicol. Pe principiul “Si Obama a avut film cu vedete care il sustineau” hai sa facem si noi un clip cu lautari. Ca doar astia canta la de toate. La nunti, botezuri, taieri de porc, surechiuri, chiuretaje si instalari de Windows.

N-am crezut ca o sa ajung vreodata sa decid cu cine votez prin elminare. Hai, care gafeaza urmatorul?

Planes, Trains and Childhood Dreams

Astazi am vazut un avion. Eram in trenul Bucuresti – Comanesti si iesisem de putina vreme din gara de Nord. Veti spune “Si ce? Ai vazut un avion, eu vad avioane mereu.” Dar chiar vedeti atat de des? Eu unul n-am mai vazut de mult. Imi aduc aminte ca atunci cand eram copil vedeam avioane foarte des. Zilnic. le cantam “Avion cu motor\Ia-ma si pe mine-n zbor” si le petreceam cu ochii pana dupa orizont. Acum insa vad foarte rar cate unul si de obicei mi le arata altcineva. Ce s-a intamplat?

Poate s-a micsorat numarul curselor aeriene care trec prin zona mea? Nu prea se poate. Defapt sunt aproape sigur ca numarul curselor a crescut. Plus ca acum locuiesc in Bucuresti 9 luni pe an. Poate au inceput sa zboare mai sus, pe unde eu nu le vad sau poate nu mai vad eu atat de bine. Poate au vopsit toate avioanele in albastru si nu le mai disting pe cer. Pot sa vin cu astfel de explicatii mult si bine dar ma amagesc singur. Nu mai vad avioane pentru ca nu mai privesc cerul.

Copil fiind stateam cu orele intins pe iarba sau cocotat pe casa privind cerul, incercand sa identific fiecare nor cu o forma familiara sau sa pandesc OZNuri sau pur si simplu imi clateam ochii cu albastrul cerului. Si vedeam avioane. Ma certam apoi cu ceilalti copii despre care dintre noi l-a vazut primul. Avioanele cu reactie erau bineinteles cele mai usor de reperat si eram convins de faptul ca ele, sub comanda unei forte superioare, dau nastere norilor.

Elicopterele nu mi-au placut niciodata. Erau prea aproape, prea zgomotoase si oricine le putea vedea usor. Dar nici elicoptere nu am mai auzit in ultima vreme. Sa se fi intamplat la fel ca in cazul avioanelor? Am devenit oare nu doar orb dar si surd la tot ce este in afara rutinei? Sunt oare toti adultii asa? Mergem toti pe strada cu ochi strans inchisi si cu degetele in urechi? Daca nu mai vedem avioanele, oare cate alte lucruri le ratam datorita privirii infipte in pamant? Oare nu de asta gasim din cand un cand un obiect care ne aduce aminte de copilarie si nu ne dam seama de ce? Sa fie oare pentru ca acel obiect banal a devenit invizibil odata cu trecerea timpului. Oamenii de stiinta se pare ca au descoperit asta inaintea mea:

Exista un sunet denumit Mosquito, cu o frecventa de 17 khz, iar acesta poate fi auzit doar de persoane tinere sau animale. Inventatorul Howard Stapleton, cel care s-a gandit prima data sa utilizeze acest sunet, l-a folosit in scopuri de securitate, ca sa alunge din magazinele englezesti huliganii. Dupa aceea, a devenit o moda in randul elevilor americani care isi puneau sunetul Mosquito drept ringtone la telefon. Astfel, erau instiintati cand primeau un sms, fara sa auda si profesorul.

~ www.121.ro

Dar daca acest fenomen se aplica nu doar sunetelor sub 17 khz ci si sentimentelor, ideilor si starilor pe care le pierdem odata cu imbatranirea. Daca este intradevar un proces atat de corect stintific atunci ne putem oare impotrivi lui? Cercetatorii lucreaza din greu la descoperirea “tineretii fara batranete” incercand sa opreasca procesul de degradare a corpului uman cauzat de imbatranirea celulelor. Dar cine incearca sa opreasca imbatranirea sufletului nostru?

Dar revenind la avioanele de la care am plecat…

Am zarit acel avion pentru doar cateva secunde. Nici nu mi-am dat seama ce e la inceput, un simplu punct fix deasupra campului care fugea de sub tren. Nu l-am mai vazut o vreme, cand s-a ascuns dupa niste tufisuri de pe marginea caii ferate, dar dupa o vreme a revenit. Nemiscat, in acelais loc in care il vazusem ultima data.

- Imposibil! mi-am spus.

Iar realitatea mi-a dat parca o palma peste ceafa! Avionul meu nu era nimic altceva decat o pata pe geamul trenului. Mergea odata cu mine, era doar o bucatica de mizerie neidentificata nu o minune a stiintei. Nu vazusem defapt nici un avion. Nu am mai vazut de mult unul….

Voi de cand n-ati mai vazut avioane?

Man with huge white cock

Vi s-a intamplat sa mergeti printr-un loc atat de familiar si totusi sa gasiti lucruri intersante? Eu am patit-o, in timp ce traversam grabit parcul Bai din Moinestiul meu cel de toate zilele am vazut stand pe banca un om si un cocos. Amandoi stateau linistiti si tacuti fara sa se priveasca. Amuzat, m-am apropiat si l-am intrebat pe cel mai batran dintre personaje daca ii pot poza. Am primit acordul asa ca am tras repede aceste poze. In timpul asta omul incerca sa il faca pe cocos sa se uite la camera. Conversand cu el.

- “Hai ma Ţuţule, de ce esti suparat? Hai uita-te la camera, te rog eu.”

Am ramas descumpanit dar nu am avut puterea sa intreb care era relatia dintre ei, de cand se cunosteau sau care e parerea lor despre viata. Sper sa ii intalnesc din nou, poate voi afla acum mai multe

Copacii ucigasi

Ok, cred ca stim cu totii ca nimanui nu-i pasa de petitiile online. Am semnnat in toata viata mea zeci daca nu sute de petitii care nu au reusit niciodata sa schimbe macar fontul cu care e scrisa vreo lege sau sa convinga pe cineva sa faca ceva, orice. Dar le semnez in continuare din pur simt civic. Ceea ce ma uimeste este ca sunt oameni care se folosesc de aceste metode pentru a propune niste imbecilitati.

Am dat astazi peste petitia “Copacii ucigasi de pe marginea soselelor fac victime in continuare!” a carei text suna asa:

destinatar: Directiei Regionale de Drumuri, Guvernul Romaniei

Ieri, 03.05.2008, un grav accident s-a soldat cu moartea a trei tineri sub 20 de ani (doi baieti si o fata) si ranirea grava a celui de-al 4-lea. Cauza? Viteza si .. un copac de pe marginea drumului. Daca dati un search pe google o sa gasiti zeci de accidente in care din cauza copacilor de pe marginea drumului multi oameni si-au pierdut viata.
Stiu ca se circula cu viteza foarte mare si ca tinerii din ziua de azi nu-si pot controla teribilismul, dar totusi, nu am putea renunta la acei copaci? Ce rol mai au ei in ziua de azi? In Europa unde ati vazut voi copaci din 10 in 10 metri? S-au taiat paduri intregi, chiar nu se pot taia acei copaci de pe marginile soselelor? Sunt de parere ca daca s-ar taia copacii am reduce numarul accidentelor soldate cu decese.
Sunt pro-natura, dar in acelasi timp consider ca acei copaci nu-si mai au rostu!!!

Initiatorul acestei petitii cere nici mai mult nici mai putin decat taierea tuturor copacilor de pe marginea drumului, luandu-i ca principali vinovati pentru accidentele auto. Desigur, e mult mai usor sa tai copacii decat sa ai grija sa nu se mai ia carnetul de soferi pe bani sau sa inveti soferii idioti ca daca iti gasesti dupa 10 minute cheile de la masina nu inseamna ca esti destul de treaz sa conduci. Mai departe, aceasta petitie chiar aduce argumente dezarmante de genul “S-au taiat paduri intregi, chiar nu se pot taia acei copaci de pe marginile soselelor?”. Daca tot ne taiam creanga de sub picioare, hai sa taiem tot copacul si sa sapam si o groapa dedesubt. Ce rol mai au acesti copaci in ziua de azi, intr-adevar. Dar ce rol au avut ieri? De ce am inceput sa mai plantam copaci? Iar faptul ca in nici o tara europeana nu sunt copaci plantati din 10 in 10 metri mi se pare mai important decat o directiva UE. Taiati-i dom’le ca ei ne omoara copiii in accidente. Si daca tot ii dati jos, faceti macar o treaba neaos romaneasca si taiati-i asa pe la vreo juma’ de metru de sol, sa ramana buturugile acolo, ca alea-s deajuns.

Wikicampania

Cine spune ca polticienii nostri sunt in urma cu tehnologia? Sau ma rog, ei o fi, dar alegatorii lor in nici un caz nu sunt. Si cum romanului cel mai mult ii plac lucrurile gratis, hop cu campania pe Wikipedia. Astfel in urma cu cateva saptamani pagina de wiki despre primarul sectorului 3, Liviu Negotia, arata asa:

Se pare insa ca opozitia nu a stat degeaba si a trecut la ofensiva. Pagina asa cum arata astazi:

Se pare ca opozantii domnului Negoita sunt mai descurcareti intr-ale gramaticii decat sustinatorii sai dar faptul in sine ramane. Desi Romania e destul de prost reprezentata pe Wikipedia, cu articole putine si de proasta calitate in limba romana, exista totusi oameni care vandalizeaza enciclopedia pentru a-si arata optiunile electorale, ba unii se mai si semneaza.

Wikipedia – free for a reason.

Lumea de dedesubt

Nicaieri in alta parte nu te simti mai mic, mai nesignifiant, mai sters decat la metrou. Momentul in care usile se deschid si masa compacta de oameni care pare o entitate de sine statatoare incepe sa se tarasca incet pe scarile care duc catre lumea de la suprafata simti dureros de mult ca faci parte din sistem si stii ca nu ai cum sa impiedici acest fapt. Trebuie sa iti pastrezi pasul masurat, exact ca al celora de langa tine. Nu poti sa te grabesti si nu poti sa mergi mai incet. Daca ai scari rulante e si mai simplu. Te urci pe treptele murdare, te sprijini de balustrada miscatoare ce colcaie probabil de toate bolile posibile si il privesti in ceafa, fix, aproape fara sa clipesti pe cel din fata ta. Sau incerci sa inregistrezi figurile tuturor celor care coboara pe sensul celalalt, sperand sa vezi un cunoscut caruia sa ii faci din mana pe fuga, ca in filme. Urcarea dureaza de obicei in jur de 20 de secunde. Poti sa faci multe in timpul asta. Sa te legi la pantofi daca ai siretul desfacut, sa schimbi melodia pe care o asculti in casti daca nu ai chef de ea, sa verifici cati bani mai ai in buzunar sau pur si simplu sa incerci sa iti aduci aminte pe la ce gura de metrou trebuie sa iesi ca sa ajungi mai repede la destinatie.

Termini ascensiunea, treci de barierele verzi pe care le izbesti cam tare, cu o ciudata satisfactie datorata faptului ca treci prin ele fara sa folosesti cartela, urci treptele, eviti cersetorii (pe care ii cunosti deja atat de bine ca ai putea sa-ti dai seama la ce statie te afli doar uitandu-te la ei) si urci ultimele trepte, mai goale, dar mai murdare, catre suprafata. Asta in cazul in care nu trebuie sa „schimbi”. E frustrant faptul ca singurul motiv pentru care ai stat ingramadit in metrou cateva minute unde nu ai avut altceva de facut decat sa citesti Libertatea sau Compact, sucindu-ti gandul ca sa vezi mai bine titlurile si tinadu-te in acelasi timp cu putere de buzunarul unde ai portofelul este sa mergi inca cateva minute printr-un tunel plin de oameni pe care nu poti sa ii depasesti, doar ca sa ajungi din nou intr-un vagon probabil mai plin si care va merge mai incet.

La inceput e greu. Nu stii rutele, te incurci in hartile ciudate si nu stii in ce directie trebuie sa o apuci. Dupa cateva luni de folosire zilnica in schimb, metroul iti dezvolta un simt al orientarii ciudat. Din momentul in care ai pasit pe treptele ce coboara inspre pasaj si ai simtit mirosul specific, unic, de urina si Fornetti si vezi primele siluete intunecate (caci nu-i asa, aceste edificii au fost construite pe timpul marilor economisiri. De ce ar avea nevoie cineva de lumina colo jos?) o busola magica se declanseaza in tine, ghidandu-te automat spre trenul corect. Daca te opresti si stai pe loc cateva secunde vraja dispare, te vei pierde si nu vei stii in ce directie trebuie sa continui. Te ghidezi dupa reclamele pe care le cunosti deja pe dinafara si ajungi pe peron, unde te asezi in rand cu toti ceilalti.

Incepi sa te intrebi la ce se gandesc cei de langa tine? Pe ei oare unde ii duce metroul? Poate la munca, poate la scoala, poate la spital, poate la biserica. Pe domnul cu tricou rosu si figura simpatica poate il duce la un orfelinat unde e voluntar. Pe fata in rochie verde si privire pierduta poate o duce la spital unde va face avort. Pe batranelul care a incercat sa se imbrace la moda poate il duce la intalnirea cu nepotii pe care nu i-a vazut de ani de zile. Pe femeia cu sprancene subtiri poate o duce la gara, de unde va pleca pentru totdeauna din oras. Dar iata ca vine metroul. Vine repede, si pentru o secunda crezi ca te va ignora, ca va trece mai departe indiferent la nevoile tale. Dar incetineste si se opreste. Ca de fiecare data. Isi deschide larg usile si lasa afara cativa oameni grabiti care te privesc cu un fel de dusmanie inexplicabila si ii primeste inauntrul sau pe toti. Si pe batranelul chic si pe fata cu avortul. Pe toti. Lui nu ii pasa unde te duci, el nu te judeca. El doar te duce si te aduce, motivele tale il lasa rece. Si de ce i-ar pasa? De parca nu are si el destule probleme. La cati oameni duce el zilnic ar iesi din functiune dupa doar cateva zile daca le-ar cunoaste problemele tuturor. Are grija sa urce toti calatorii dar nu are timp sa ii astepte pe intarziati. E grabit, el e mereu grabit. Si tu esti grabit. Dar nu ai ce face, depinzi de el. Daca te-ai apuca sa fugi in sus si in jus de la un capat la altul nu ai rezolva nimic. Stai linistit si incerci sa ajungi langa tipul burtos care citeste Libertatea. Iar e Simona Senzual pe prima pagina.

„Atentie, se inchid usile!”