Man with huge white cock

Vi s-a intamplat sa mergeti printr-un loc atat de familiar si totusi sa gasiti lucruri intersante? Eu am patit-o, in timp ce traversam grabit parcul Bai din Moinestiul meu cel de toate zilele am vazut stand pe banca un om si un cocos. Amandoi stateau linistiti si tacuti fara sa se priveasca. Amuzat, m-am apropiat si l-am intrebat pe cel mai batran dintre personaje daca ii pot poza. Am primit acordul asa ca am tras repede aceste poze. In timpul asta omul incerca sa il faca pe cocos sa se uite la camera. Conversand cu el.

- “Hai ma Ţuţule, de ce esti suparat? Hai uita-te la camera, te rog eu.”

Am ramas descumpanit dar nu am avut puterea sa intreb care era relatia dintre ei, de cand se cunosteau sau care e parerea lor despre viata. Sper sa ii intalnesc din nou, poate voi afla acum mai multe

Copacii ucigasi

Ok, cred ca stim cu totii ca nimanui nu-i pasa de petitiile online. Am semnnat in toata viata mea zeci daca nu sute de petitii care nu au reusit niciodata sa schimbe macar fontul cu care e scrisa vreo lege sau sa convinga pe cineva sa faca ceva, orice. Dar le semnez in continuare din pur simt civic. Ceea ce ma uimeste este ca sunt oameni care se folosesc de aceste metode pentru a propune niste imbecilitati.

Am dat astazi peste petitia “Copacii ucigasi de pe marginea soselelor fac victime in continuare!” a carei text suna asa:

destinatar: Directiei Regionale de Drumuri, Guvernul Romaniei

Ieri, 03.05.2008, un grav accident s-a soldat cu moartea a trei tineri sub 20 de ani (doi baieti si o fata) si ranirea grava a celui de-al 4-lea. Cauza? Viteza si .. un copac de pe marginea drumului. Daca dati un search pe google o sa gasiti zeci de accidente in care din cauza copacilor de pe marginea drumului multi oameni si-au pierdut viata.
Stiu ca se circula cu viteza foarte mare si ca tinerii din ziua de azi nu-si pot controla teribilismul, dar totusi, nu am putea renunta la acei copaci? Ce rol mai au ei in ziua de azi? In Europa unde ati vazut voi copaci din 10 in 10 metri? S-au taiat paduri intregi, chiar nu se pot taia acei copaci de pe marginile soselelor? Sunt de parere ca daca s-ar taia copacii am reduce numarul accidentelor soldate cu decese.
Sunt pro-natura, dar in acelasi timp consider ca acei copaci nu-si mai au rostu!!!

Initiatorul acestei petitii cere nici mai mult nici mai putin decat taierea tuturor copacilor de pe marginea drumului, luandu-i ca principali vinovati pentru accidentele auto. Desigur, e mult mai usor sa tai copacii decat sa ai grija sa nu se mai ia carnetul de soferi pe bani sau sa inveti soferii idioti ca daca iti gasesti dupa 10 minute cheile de la masina nu inseamna ca esti destul de treaz sa conduci. Mai departe, aceasta petitie chiar aduce argumente dezarmante de genul “S-au taiat paduri intregi, chiar nu se pot taia acei copaci de pe marginile soselelor?”. Daca tot ne taiam creanga de sub picioare, hai sa taiem tot copacul si sa sapam si o groapa dedesubt. Ce rol mai au acesti copaci in ziua de azi, intr-adevar. Dar ce rol au avut ieri? De ce am inceput sa mai plantam copaci? Iar faptul ca in nici o tara europeana nu sunt copaci plantati din 10 in 10 metri mi se pare mai important decat o directiva UE. Taiati-i dom’le ca ei ne omoara copiii in accidente. Si daca tot ii dati jos, faceti macar o treaba neaos romaneasca si taiati-i asa pe la vreo juma’ de metru de sol, sa ramana buturugile acolo, ca alea-s deajuns.

Wikicampania

Cine spune ca polticienii nostri sunt in urma cu tehnologia? Sau ma rog, ei o fi, dar alegatorii lor in nici un caz nu sunt. Si cum romanului cel mai mult ii plac lucrurile gratis, hop cu campania pe Wikipedia. Astfel in urma cu cateva saptamani pagina de wiki despre primarul sectorului 3, Liviu Negotia, arata asa:

Se pare insa ca opozitia nu a stat degeaba si a trecut la ofensiva. Pagina asa cum arata astazi:

Se pare ca opozantii domnului Negoita sunt mai descurcareti intr-ale gramaticii decat sustinatorii sai dar faptul in sine ramane. Desi Romania e destul de prost reprezentata pe Wikipedia, cu articole putine si de proasta calitate in limba romana, exista totusi oameni care vandalizeaza enciclopedia pentru a-si arata optiunile electorale, ba unii se mai si semneaza.

Wikipedia - free for a reason.

Lumea de dedesubt

Nicaieri in alta parte nu te simti mai mic, mai nesignifiant, mai sters decat la metrou. Momentul in care usile se deschid si masa compacta de oameni care pare o entitate de sine statatoare incepe sa se tarasca incet pe scarile care duc catre lumea de la suprafata simti dureros de mult ca faci parte din sistem si stii ca nu ai cum sa impiedici acest fapt. Trebuie sa iti pastrezi pasul masurat, exact ca al celora de langa tine. Nu poti sa te grabesti si nu poti sa mergi mai incet. Daca ai scari rulante e si mai simplu. Te urci pe treptele murdare, te sprijini de balustrada miscatoare ce colcaie probabil de toate bolile posibile si il privesti in ceafa, fix, aproape fara sa clipesti pe cel din fata ta. Sau incerci sa inregistrezi figurile tuturor celor care coboara pe sensul celalalt, sperand sa vezi un cunoscut caruia sa ii faci din mana pe fuga, ca in filme. Urcarea dureaza de obicei in jur de 20 de secunde. Poti sa faci multe in timpul asta. Sa te legi la pantofi daca ai siretul desfacut, sa schimbi melodia pe care o asculti in casti daca nu ai chef de ea, sa verifici cati bani mai ai in buzunar sau pur si simplu sa incerci sa iti aduci aminte pe la ce gura de metrou trebuie sa iesi ca sa ajungi mai repede la destinatie.

Termini ascensiunea, treci de barierele verzi pe care le izbesti cam tare, cu o ciudata satisfactie datorata faptului ca treci prin ele fara sa folosesti cartela, urci treptele, eviti cersetorii (pe care ii cunosti deja atat de bine ca ai putea sa-ti dai seama la ce statie te afli doar uitandu-te la ei) si urci ultimele trepte, mai goale, dar mai murdare, catre suprafata. Asta in cazul in care nu trebuie sa „schimbi”. E frustrant faptul ca singurul motiv pentru care ai stat ingramadit in metrou cateva minute unde nu ai avut altceva de facut decat sa citesti Libertatea sau Compact, sucindu-ti gandul ca sa vezi mai bine titlurile si tinadu-te in acelasi timp cu putere de buzunarul unde ai portofelul este sa mergi inca cateva minute printr-un tunel plin de oameni pe care nu poti sa ii depasesti, doar ca sa ajungi din nou intr-un vagon probabil mai plin si care va merge mai incet.

La inceput e greu. Nu stii rutele, te incurci in hartile ciudate si nu stii in ce directie trebuie sa o apuci. Dupa cateva luni de folosire zilnica in schimb, metroul iti dezvolta un simt al orientarii ciudat. Din momentul in care ai pasit pe treptele ce coboara inspre pasaj si ai simtit mirosul specific, unic, de urina si Fornetti si vezi primele siluete intunecate (caci nu-i asa, aceste edificii au fost construite pe timpul marilor economisiri. De ce ar avea nevoie cineva de lumina colo jos?) o busola magica se declanseaza in tine, ghidandu-te automat spre trenul corect. Daca te opresti si stai pe loc cateva secunde vraja dispare, te vei pierde si nu vei stii in ce directie trebuie sa continui. Te ghidezi dupa reclamele pe care le cunosti deja pe dinafara si ajungi pe peron, unde te asezi in rand cu toti ceilalti.

Incepi sa te intrebi la ce se gandesc cei de langa tine? Pe ei oare unde ii duce metroul? Poate la munca, poate la scoala, poate la spital, poate la biserica. Pe domnul cu tricou rosu si figura simpatica poate il duce la un orfelinat unde e voluntar. Pe fata in rochie verde si privire pierduta poate o duce la spital unde va face avort. Pe batranelul care a incercat sa se imbrace la moda poate il duce la intalnirea cu nepotii pe care nu i-a vazut de ani de zile. Pe femeia cu sprancene subtiri poate o duce la gara, de unde va pleca pentru totdeauna din oras. Dar iata ca vine metroul. Vine repede, si pentru o secunda crezi ca te va ignora, ca va trece mai departe indiferent la nevoile tale. Dar incetineste si se opreste. Ca de fiecare data. Isi deschide larg usile si lasa afara cativa oameni grabiti care te privesc cu un fel de dusmanie inexplicabila si ii primeste inauntrul sau pe toti. Si pe batranelul chic si pe fata cu avortul. Pe toti. Lui nu ii pasa unde te duci, el nu te judeca. El doar te duce si te aduce, motivele tale il lasa rece. Si de ce i-ar pasa? De parca nu are si el destule probleme. La cati oameni duce el zilnic ar iesi din functiune dupa doar cateva zile daca le-ar cunoaste problemele tuturor. Are grija sa urce toti calatorii dar nu are timp sa ii astepte pe intarziati. E grabit, el e mereu grabit. Si tu esti grabit. Dar nu ai ce face, depinzi de el. Daca te-ai apuca sa fugi in sus si in jus de la un capat la altul nu ai rezolva nimic. Stai linistit si incerci sa ajungi langa tipul burtos care citeste Libertatea. Iar e Simona Senzual pe prima pagina.

„Atentie, se inchid usile!”

Despre candidati si alegeri

Mnoa, cred ca e cazul sa bag si io ceva mai de Doamne-ajuta despre inevitabilele alegeri locale care ne asteapta. Partidele politice au inceput sa aiba sloganuri si campanii din ce in ce mai ciudate fiecare sperand sa prinda osul al mai mare. Ma voi referi aici strict la orasul meu adoptiv, Bucuresti.

PNG-CD de exemplu nu numai ca isi invata electoratul cu cine sa voteze ci si cum.

Probabil aceste afise sunt de mare ajutor celor mai putin inzestrati de natura, care intampina probleme in a retine acronime de 3 litere. Sloganul “Face ce nu a mai facut nimeni” nu ma incalzeste. Sunt multe lucruri pe care nu le-a mai facut nimeni si majoritatea nu au fost facut cu un scop. Tot ce trebuie sa stii ca votezi un avocat care o sa face ceva, dar mai important e sa pui stampila pe ultima pagina de votare. Atat.

De pe un panou electric ne zambeste ghidus nimeni altul decat Ludovic Orban, trubadurul patriot.

Cu un slogan care l-a ametit rau de tot pe Vanghelie care de-abia invatase ca pluralul pentru “roata” e “roti” si cu niste cuvinte care pot defini la fel de bine un MMORPG, Orban ne arata din maini motivul frustrarilor sale. Nu-i nimic, Ludovic. Conteaza cum o folosesti. Campania. Dar avand in vedere ca a fost printre ultimii care si-a lansat sloganul si planul de campanie mi se pare ca o sa si termine precoce.

Revin cu completari de indata ce mai gasesc astfel de artfacte electorale.

“El” sau “Exercitiu de naratie”

El merge.

Prin ploaia marunta si deasa, merge strecurandu-se printre sutele de trecatori din jurul lui. Merge prin ploaie, fara umbrela, doar cu gluga trasa pana peste ochi. Are mainile adanc afundate in buzunarele hanoracului de parca ar vrea sa il traga in jos, sub genunchi, si de asta gluga ii aluneca pe spate. O aseaza inapoi deasupra ochilor indesandu-si in acelasi timp suvitele de par de pe frunte sub ea. In urechi are castile la care asculta aceasi melodie trista pe care a ascultat-o toata ziua.

Pe trotuarul ingust ploaia de peste zi a format balti imense pe care trecatorii incearca sa le ocoleasca ingramadindu-se cu totii prin cele cateva poteci uscate care se formeaza spre marginea strazi. El trece prin balti fara sa le simta. Inca poarta bocancii de iarna cu talpa inalta. Desi tine capul putin aplecat priveste fiecare om ce vine din directia opusa in ochi iar dupa cativa chiar intoarc privirea. Cei care ii intalnesc privirea il masoara scurt si se uita stanjeniti in alta parte. Intoarce capul si incepe sa se uite in vitrinele din stanga lui. Dupa cateva minute isi da seama ca nu mai urmareste de mult continutul magazinelor ci doar reflectia propriei sale siluete in geamul prafuit. Isi intoarce privirea spre trotuarul plin de lume pana si pe vremea asta pacatoasa. Toti par grabiti sa ajunga cat mai repede la destinatie, ba, unii chiar au inceput sa se uite dupa vreun taxi care sa ii scape de rapaiala ploii care intre timp s-a intetit. El merge si atat. E drumul pe care il parcurge zilnic si il stie prea bine. Il imparte in segmente ca sa para mai scurt cu toate ca stie exact cat ii va lua sa il parcurga.

Ajuns la gura de metrou coboara repede treptele. E singurul loc unde se grabeste – pe scari. Si numai la coborare. Pasajul in renovare nu e altceva decat o gramada de moloz si praf care pare sa iti intre in fiecare por. Desi e tarziu inca sunt muncitori acolo. Dar nu lucreaza. Asteapta ceva ce numai ei stiu.

Strabate pasajul pe diagonala si urca scarile incet, fara a se sprijini de balustrada. Priveste absent spre afisele de pe perete dar le stie pe toate si nimeni nu a lipit vreunul nou. Isi continua drumul. Se gandeste ca daca cineva ar trasa cu creta drumul exact pe care il face in fiecare seara trotuarul ar fi probabil inscris cu o singura linie foarte ingrosata. Trece prin statia de autobuz si cumva printre acei oameni care asteapta tacuti unul din ultimele autobuze care mai circula in seara asta se simte bine. Se opreste doar pentru cateva clipe si se uita in jur dar nici unul dintre cei care asteapta nu ii intoarce privirea. Pleaca mai departe trecand pe langa aceasi cersetoare pe care o intalneste in fiecare zi de mai bine de sase luni. Nu ii da niciodata bani. Nu i-a dat prima data pentru ca nu avea, a doua oara din rusine ca nu i-a dat prima data iar mai apoi din reflex. S-a domolit ploaia.

Ajunge la capatul trotuarului exact in momentul cand semaforul se face verde asa ca nu trebuie nici macar sa isi incetineasca mersul. Trece pe langa sirul lung de taxiuri care isi asteapta clientii. In spatele lor a oprit un autocar neinscriptionat plin de oameni. E foarte luminat pe dinauntru asa ca ii poate vedea pe fiecare in parte. Isi plimba privirea peste figurile tuturor si nu vede nimic interesant. Trece mai departe, catre ultimele doua segmente imaginare ale drumului sau. Intrand spre straduta ingusta observa cum femeia care mergea in fata lui se uita nelinistita in spate din cand in cand. Isi incetineste mersul. Citeste dintr-o privire numerele tuturor masinilor parcate pe marginea strazii. Cam toate ii sunt cunoscute. Isi da seama ca pe unele le stie pe de rost si le asociaza cu masina pe care sunt montate. Ce risipa de memorie! Intra pe ultimul segment al drumului, cel mai scurt. Aici e momentul cand mereu simte oboseala de peste zi. Fiecare pas e parca de doua ori mai greu de facut acum. Muzica incepe sa il deranjeze asa ca isi scoate castile din urechi fara a o opri insa. Intra pe poarta intredeschisa pe care are grija sa o inchida cu zavorul in urma. Descuie usa si intrra in casa. Isi da gluga jos si intra in dormitor unde colegii de camera se uita la un meci. Intreaba din reflex cat e scorul si isi da seama ca nu stie nici macar cine joaca. Din fericire un coleg ii spune si echipele odata cu scorul. Aude cuvintele dar nu la retine nici macar pentru o clipa. Se dezbraca, se aseaza in fata calculatorului mereu pornit si deschide Word-ul.

El scrie

Romania über alles!

Clasa politica din Romania a reusit sa aduca in lupta o strategie unica pe glob: Masina timpului. Sigur, nu functioneaza inca la putere maxima ca e scump gazul de la rusi da merge destul de bine incat sa readuca cateva situatii in punctul de plecare, de acum 4 ani. Mai intai ar fi “protocolul de colaborare politica” dintre PSD si PC care pare a fi pe modelul romanesc “din doua stricate faci una buna”. Ar mai fi aparenta impacare dintre Basescu si Tariceanu. De ce sa imparta electoraul in doua cand e loc pentru toti in Casa Poporului. Ca de aia a facut-o Ceausescu mare, sa incapa toti in ea.

Dar mergem mai inapoi in timp si ne amintim de frumosii ani ‘90 si de salba de greve care incununa tara. Bineinteles ca grevele profesorilor, angajatilor ArcelorMittal Galaţi sau Dacia ne aduc o briza nostalgica de tranzitie, eram mai tineri si mai inocenti dar timpul ar trebui sa fie o autostrada cu un singur sens. Am spus cumva autostrada? Ma scuzati, probabil ar trebui sa explic; nu multi stiu ce este o autostrada si de ce dureaza 7 ani constructia ei.

E clar ca timpul in Romania a inceput sa curga invers si e si mai clar ca ne complacem in aceasta situatie jenanta. In orice caz, eu va las, ma duc sa imi rezolv probleme prin oras fiindca in ritmul asta  uite acus ne trezim cu minerii pe cap!

Moartea unui paladin

Mă văd nevoit să revin după doar câteva zile cu un nou necrolog, de data aceasta fiind vorba de un român, poate mai român decât toţi cei care îşi strigă patriotismul in stradă, un adevărat cavaler în slujba limbii române, George-Mihail Pruteanu. Deşi nu i-am apreciat excesele (propunerea ca toate reclamele în altă limbă să fie traduse şi in limba română, o campanie prea agresivă împotriva neologismelor de origine englezo-americană, apartenenţa la PRM etc.) l-am iubit ca pe un părinte pe acest om, un adevărat intelectual care a luptat pentru o limbă română cât mai corectă, nemăcelarită.

L-am îndrăgit încă din copilarie când emisiunea “Doar o vorbă sa-ţi mai spun” era singura pe care o urmăream zilnic, l-am iubit când a început să ducă o luptă sisifică împotriva inculturii, a prostituţiei divertismentului şi a manelelor. Propunerea de a scrie anglisicmele “după cum se aud” a părut multora absurdă dar era vorba de păstrarea limbii române ca limbă fonetică şi, acum, când îmi dau seama ca 99% din românii cu care vorbesc pe Internet nu ştiu să vorbească româneşte, (in viaţa de zi cu zi e mai uşor sa îţi ascunzi deficienţele gramaticale) încep să cred din ce in ce mai mult că limba româna suferă nişte mutaţii groaznice împotriva cărora trebuie luate măsuri. Avem nevoie în continuare de oameni ca George Pruteanu, de cavaleri în slujba limbii române.

În urmă cu doar câteva minute l-am auzit pe premierul Tăriceanu, întrebat fiind de presă despre George Pruteanu, spunând: “Am apreciat eforturile care le-a facut George Pruteanu pentru pătrarea limbii române corecte” (citat aproximativ). Asta, prieteni, este insăşi definiţia ironiei. Poţi sa-ţi petreci întreaga viaţă militând pentru corectitudinea limbii tale, dar după moarte tot se va găsi cineva care sa o maltrateze in cadrul necrologului tău.

*Articol scris cu diacritice în memoria lui George-Mihail Pruteanu*

OMG! Accident in fata casei mele!

Nu poate omu sa se culce la 8 dimineata dupa o noapte de Planescape Torment ca se trezeste cu accidentu’ peste el. Sunt obisnuit cu tamponarile si injuraturile de prin zona pentru ca au o frecventa aproape zilnica dar de data asta a fost destul de interesant….adica, de cate ori ai ocazia sa admiri dedesupturile unui Logan la un unghi de 90 de grade?

Au mai fost implicate alte doua masini, amandoua lovite destul de urat. Politie, salvare, gura-casca, etc, etc. Mai multe poze (de o calitate execrabila, bineinteles) aici: Accident pe strada Sperantei

Tonomatele contraataca!

Ma tot gandeam la reactia articolului din Jurnalul National despre Basescu. Pe scurt situatia sta asa: JNul a publicat un articol cu un nume mai mult decat sugestiv -  “Traian Băsescu - repartiţie pentru Elena Băsescu” - care spunea ca Basescu a dat Elenei Basescu o casa. Problema e ca acea Elena Basescu despre care era vorba in articol nu era fiica presedintelui, fiind o simpla coincidenta de nume. Bineinteles a fost destul pentru cei de la Antena 3 sa faca din asta subiectul principal pentru “Sinteza Zilei” (care s-ar fi putut numi la fel de bine si “Cu ce ne mai luam de Basescu azi”) unde nici unul din cei care il acuzau pe Base de una sau de alta nu a mentionat macar informatia cum ca ar fi vorba de o coincidenta de nume. S-a folosit numele Elena Basescu si atat, lasand intregului public impresia ca e vorba de ACEA Elena Basescu.

Administratia prezidentiala a dat un comunicat de presa unde spunea:

 ”Administraţia Prezidenţială precizează că doamna Elena Băsescu invocată de cotidianul Jurnalul Naţional şi de participanţii la emisiunea Sinteza Zilei (postul Antena3) din seara zilei de 18 martie a.c. nu este fiica Preşedintelui României şi nu are nicio legătură de rudenie cu acesta. Jurnaliştii oneşti, care ţin la standardele de profesionalism, nu ar fi lansat un astfel de articol, cu un titlu manipulator (”Traian Băsescu - repartiţie pentru Elena Băsescu”), înainte de a avea confirmarea identităţii persoanei implicate”

E clar ca aici nu e vorba de nerespectarea standardelor de profesionalism prin faptul ca nu s-au verificat cele trei surse sau mai stiu eu ce, ci e vorba de o tentativa de manipulare grosolana care e din ce in ce mai intalnita in presa romaneasca (nu doar in cadrul trustului INTACT sau in randul celor la a caror beregata a sarit Basescu acum cateva zile).

Presa a fost intotdeauna un instrument politic dar se pare ca in curand denigrarea adversarilor politici si preamarirea patronilor vor fi singurele motive pentru care se mai scrie in Romania iar motto-ul presei va fi celebrul citat din Francis Bacon: “Calomniati, calomniati, tot va ramane ceva!”

Edit: Un articol excelent pe tema asta pe blogul lui Ioan T. Morar.