Cat mai conteaza si cat mai impresioneaza un protest? In ultima vreme e de la sine inteles ca orice decizie controversata va scoate oamenii in strada (suspendarea lui Basescu, inchiderea CNSAS) dar asta transforma protestele intr-o obisnuinta, intr-o banalitate de care nimeni nu mai tine seama. Nici macar protestatariii nu mai au aceasi energie – studentii si intelectualii, altadata sufletul manifestatiilor, apar din ce in ce mai rar, facand loc pensionarilor dezorientati care cer pensii mai mari si celor care huiduie sistemul “in general” fara legatura cu evenimentul recent care a determinat protestul.
Duminica, din cauza unor probleme presante am ajuns in Piata Universitatii dupa climaxul manifestatiei si am fost uimit de dezorganizarea generala de acolo. Printre cei cativa tineri cu pancarte cu sloganuri inteligente se imbulzeau urland la oricine statea pe loc mai putin de doua secunde cateva personaje mai mult decat dubioase, din genul celor care te abordeaza la metrou pentru a-ti povesti drama vietii lor. Mai incolo putin cativa manifestanti care se presupune ca protestau impotriva aceluiasi organism se certau intre ei, injuriile ajungand la nivelul de sub-mahala, find puse in discutie diverese defecte fizice, origini sau pigmenti ai interlocutorului. Un batranel cu megafon care se pare ca incerca sa organizeze lucrurile anunta tare ca protestul va continua a doua zi si incheia apoteotic cu “Moarte bolsevicilor!”. Restul, aproape la fel de multi ca protestatari, erau jurnalisti. Care cu microfonul, care cu aparatul foto, care cu reportofonul, fiecare dupa “bucata” de care are nevoie.
Daca acest protest ar fi avut loc in orice alt loc as fi spus ca este unul semi-reusit. Dar asta se intampla in Bucuresti, Piata Universitatii. Kilometrul zero al sperantelor romanilor. In ‘89 un asemenea protest nu ar fi dat jos de la putere nici seful clasei dintr-o scoala primara, daramite o dictatura. Ce s-a intamplat asadar cu spiritul revolutionar al romanilor? Se spune ca cu cat un popor o duce mai bine incepe sa protesteze impotriva lucrurilor din ce in ce mai mici (a se vedea protestele pentru drepturile animalelor sau impotriva fumatului din tarile “civilizate”). Ce se intampla atunci cu popoarele care uita cum sa protesteze? O duc mai bine sau mai prost? Oare traiesc destul de bine sau sunt mult prea ocupati sa traiasca intr-o societatea capitalista pentru a protesta?
Pe o un zid de langa Piata Universitatii un graffiti ce dateaza din timpul protestelor din Myanmar din toamna spune: “Democratie pentru Myanmar! Bucuresti 1989 – Rangoon 2007″. E bine de stiut ca Piata Universitatii insipra acelasi sentiment revolutionar, chiar daca indemnurile catre o tara de pe partea opusa a planetei sunt ultimele ramasite ale sale. Un nou indemn ar trebui sa isi faca aparitia iar pe acesta nu trebuie sa il trimitem departe: “Bucuresti1989 – Bucuresti 2008″
veni, vidi, si-atat..