Noapte de lectura

Cum am terminat ieri Portal si noaptea se anunta a fi destul de lunga m-am apucat sa citesc. Mi-am dat seama ca in ultimele 2-3 luni nu am citit mai nimic, cu exceptia catorva pagini din Ghidul autostopistului galactic a lui Douglas Adams si Strategii si sisteme politice contemporane a lui Stefan Ciochinariu pentru scoala. Asta a fost destul de interesanta dealtfel. Cum va spuneam, dupa ceva rascoliri prin folderul cu e-books (pe care mi-l imbogatesc sistematic dar din pacate rar ajung sa citesc ceva din el) m-am oprit asupra De veghe in lanul de secara a lui J. D. Salinger. Auzisem de ea de cand eram foarte mic si stiu ca ma impresionase titlul. Am citit-o in cateva ore (e un easy-read veritabil, cu greu ma desprindeam de monitor pentru orice altceva)  si desi gasesc stilul narativ cu adevarat deosebit atat prin oralitatea de care da dovada aceasta perspectiva la persoana I care e undeva intre nesiguranta actiunilor lui Raskolnikov din Crima si pedeapsa si stilul unui jurnal intim cat si prin limbajul “autentic”, specific tinerilor, personajul Holden Caulfield mi-a fost profund antipatic. Da, ii inteleg zbuciumul launtric, anxietatea si chiar depresia dar DAMN IT!, put yourself together, you damn emo and stop hating everyone and everything. Sunt unele pasaje care ma scot din sarite, de genul “Îmi venea să mă arunc pe fereastră. Şi probabil că m-aş fi aruncat dac-aş fi fost sigur c-are să mă acopere cineva îndată ce voi ajunge jos. N-aş fi vrut ca nişte tîmpiţi de gură-cască să se zgîiască la mine, în timp ce-aş fi zăcut acolo plin de sînge.” Like..what…vrei sa traiesti, sau vrei sa mori? Daca vrei sa mori, de ce iti mai pasa ce se intampla dupa aia? Make up your mind already and stop bitching! Toata actiunea se petrece in decursul a 48 de ore, toate sentimentele (adeseori contrare) pe care le manifesta Caufield par sa se amestece, asta fiind poate o explicatie a starii lui de anxietate continua. Nu ma pot hotara insa asupra sfarsitului. Pe de o parte ma bucur ca incepe sa se maturizeze (he’s probably gonna stop listening to Simple Plan and Taking Back Sunday soon) dar sunt cumva dezamagit de aerul de happy-end ieftin care pare sa vina din senin, ca o incheiere scrisa in graba.
Dupa ce am terminat de citit aceasta veritabila Biblie Emo am cautat din nou prin desisurile folderului cu bunatati si am gasit ca am acolo Povestea târfelor mele triste de Gabriel Garcia Marquez si mi-am dat seama ca desi Un veac de singuratate m-a impresionat nemaipomenit si este in continuare cartea mea de suflet, nu am citit mai nimic din operele lui Gabo (mai am la activa o tentativa de digerare a blocului compact de text care este Toamna patriarhului, o carte care pare foarte interesanta dar extrem de greu de citit datorita constructiei frazelor interminabile ce se intind pe pagini intregi). Aceasta opera (apartenenta ei la o anumita specie literara este inca disputata, fiind mai complexa decat o nuvela dar prea scurta pentru un roman) m-a tinut treaz pana la mijirea diminetii, cam pana la inceputul cursurilor mele (pe care bineinteles ca nu le-am onorat, dupa o noapte intreaga de lectura) cu acel tip de realism magic specific lui Marquez. Din nou o perspectiva la persoana I, aici poate mai pronuntata datorita momentelor de naratiune propriu-zisa, a celor de reverie si a celor de revocare care se scurg unul in altul, lasandu-te nedumerit la sfarsitul lecturii cate din cele citite s-a intamplat si cate au fost doar iluzii si dorinte a “invatatului” de 90 de ani. Personajul pare ca vrea sa distruga imaginea de batranel simpatic si cuminte — “Niciodată nu m-am culcat cu vreo femeie fără s-o plătesc, şi pe puţinele care nu erau de meserie le am convins prin argumente ori cu de a sila să primească bani chiar de ar fi să i arunce la gunoi.” – reusind sa fie in centrul unui roman despre sex in ciuda varstei sale venerabile. Bineinteles, pe parcurs apare factorul de schimbare si batranul se indragoste de o copila pura si incepe sa traiasca din nou (sau pentru prima data cu adevarat?) si sa simta pentru prima oara fiorii unui sentiment pentruc are se credea prea batran. Aici este momentul in care am fost putin  dezamagit de cliseul iubirii gasite la sfarsitul vietii si asa mai departe, si m-am temut chiar de un sfarsit clasic si moralizator dar Marquez stie mai bine si reuseste sa evite banalul pe sfarsit. Poate ce impresioneaza cel mai mult la Poveste tarfelor mele triste e sinceritatea cu care un batran de 90 de ani (si batranul din spatele lui – Marquez a scris-o la 76 de ani) povesteste intreaga sa activitate sexuala, de la 12 ani pana in cel de-al 91lea an de viata. Mi-a placut, mi-a placut si De veghe in lanul de secara pana la ruma si acum abia astept sa citesc urmatoarea carte a lui Gabo de pe lista mea, Despre dragoste si alti demoni… sper ca asta sa nu fie ultimul review pe care il fac aici.