Lumea de dedesubt

Nicaieri in alta parte nu te simti mai mic, mai nesignifiant, mai sters decat la metrou. Momentul in care usile se deschid si masa compacta de oameni care pare o entitate de sine statatoare incepe sa se tarasca incet pe scarile care duc catre lumea de la suprafata simti dureros de mult ca faci parte din sistem si stii ca nu ai cum sa impiedici acest fapt. Trebuie sa iti pastrezi pasul masurat, exact ca al celora de langa tine. Nu poti sa te grabesti si nu poti sa mergi mai incet. Daca ai scari rulante e si mai simplu. Te urci pe treptele murdare, te sprijini de balustrada miscatoare ce colcaie probabil de toate bolile posibile si il privesti in ceafa, fix, aproape fara sa clipesti pe cel din fata ta. Sau incerci sa inregistrezi figurile tuturor celor care coboara pe sensul celalalt, sperand sa vezi un cunoscut caruia sa ii faci din mana pe fuga, ca in filme. Urcarea dureaza de obicei in jur de 20 de secunde. Poti sa faci multe in timpul asta. Sa te legi la pantofi daca ai siretul desfacut, sa schimbi melodia pe care o asculti in casti daca nu ai chef de ea, sa verifici cati bani mai ai in buzunar sau pur si simplu sa incerci sa iti aduci aminte pe la ce gura de metrou trebuie sa iesi ca sa ajungi mai repede la destinatie.

Termini ascensiunea, treci de barierele verzi pe care le izbesti cam tare, cu o ciudata satisfactie datorata faptului ca treci prin ele fara sa folosesti cartela, urci treptele, eviti cersetorii (pe care ii cunosti deja atat de bine ca ai putea sa-ti dai seama la ce statie te afli doar uitandu-te la ei) si urci ultimele trepte, mai goale, dar mai murdare, catre suprafata. Asta in cazul in care nu trebuie sa „schimbi”. E frustrant faptul ca singurul motiv pentru care ai stat ingramadit in metrou cateva minute unde nu ai avut altceva de facut decat sa citesti Libertatea sau Compact, sucindu-ti gandul ca sa vezi mai bine titlurile si tinadu-te in acelasi timp cu putere de buzunarul unde ai portofelul este sa mergi inca cateva minute printr-un tunel plin de oameni pe care nu poti sa ii depasesti, doar ca sa ajungi din nou intr-un vagon probabil mai plin si care va merge mai incet.

La inceput e greu. Nu stii rutele, te incurci in hartile ciudate si nu stii in ce directie trebuie sa o apuci. Dupa cateva luni de folosire zilnica in schimb, metroul iti dezvolta un simt al orientarii ciudat. Din momentul in care ai pasit pe treptele ce coboara inspre pasaj si ai simtit mirosul specific, unic, de urina si Fornetti si vezi primele siluete intunecate (caci nu-i asa, aceste edificii au fost construite pe timpul marilor economisiri. De ce ar avea nevoie cineva de lumina colo jos?) o busola magica se declanseaza in tine, ghidandu-te automat spre trenul corect. Daca te opresti si stai pe loc cateva secunde vraja dispare, te vei pierde si nu vei stii in ce directie trebuie sa continui. Te ghidezi dupa reclamele pe care le cunosti deja pe dinafara si ajungi pe peron, unde te asezi in rand cu toti ceilalti.

Incepi sa te intrebi la ce se gandesc cei de langa tine? Pe ei oare unde ii duce metroul? Poate la munca, poate la scoala, poate la spital, poate la biserica. Pe domnul cu tricou rosu si figura simpatica poate il duce la un orfelinat unde e voluntar. Pe fata in rochie verde si privire pierduta poate o duce la spital unde va face avort. Pe batranelul care a incercat sa se imbrace la moda poate il duce la intalnirea cu nepotii pe care nu i-a vazut de ani de zile. Pe femeia cu sprancene subtiri poate o duce la gara, de unde va pleca pentru totdeauna din oras. Dar iata ca vine metroul. Vine repede, si pentru o secunda crezi ca te va ignora, ca va trece mai departe indiferent la nevoile tale. Dar incetineste si se opreste. Ca de fiecare data. Isi deschide larg usile si lasa afara cativa oameni grabiti care te privesc cu un fel de dusmanie inexplicabila si ii primeste inauntrul sau pe toti. Si pe batranelul chic si pe fata cu avortul. Pe toti. Lui nu ii pasa unde te duci, el nu te judeca. El doar te duce si te aduce, motivele tale il lasa rece. Si de ce i-ar pasa? De parca nu are si el destule probleme. La cati oameni duce el zilnic ar iesi din functiune dupa doar cateva zile daca le-ar cunoaste problemele tuturor. Are grija sa urce toti calatorii dar nu are timp sa ii astepte pe intarziati. E grabit, el e mereu grabit. Si tu esti grabit. Dar nu ai ce face, depinzi de el. Daca te-ai apuca sa fugi in sus si in jus de la un capat la altul nu ai rezolva nimic. Stai linistit si incerci sa ajungi langa tipul burtos care citeste Libertatea. Iar e Simona Senzual pe prima pagina.

„Atentie, se inchid usile!”