Planes, Trains and Childhood Dreams

Astazi am vazut un avion. Eram in trenul Bucuresti – Comanesti si iesisem de putina vreme din gara de Nord. Veti spune “Si ce? Ai vazut un avion, eu vad avioane mereu.” Dar chiar vedeti atat de des? Eu unul n-am mai vazut de mult. Imi aduc aminte ca atunci cand eram copil vedeam avioane foarte des. Zilnic. le cantam “Avion cu motor\Ia-ma si pe mine-n zbor” si le petreceam cu ochii pana dupa orizont. Acum insa vad foarte rar cate unul si de obicei mi le arata altcineva. Ce s-a intamplat?

Poate s-a micsorat numarul curselor aeriene care trec prin zona mea? Nu prea se poate. Defapt sunt aproape sigur ca numarul curselor a crescut. Plus ca acum locuiesc in Bucuresti 9 luni pe an. Poate au inceput sa zboare mai sus, pe unde eu nu le vad sau poate nu mai vad eu atat de bine. Poate au vopsit toate avioanele in albastru si nu le mai disting pe cer. Pot sa vin cu astfel de explicatii mult si bine dar ma amagesc singur. Nu mai vad avioane pentru ca nu mai privesc cerul.

Copil fiind stateam cu orele intins pe iarba sau cocotat pe casa privind cerul, incercand sa identific fiecare nor cu o forma familiara sau sa pandesc OZNuri sau pur si simplu imi clateam ochii cu albastrul cerului. Si vedeam avioane. Ma certam apoi cu ceilalti copii despre care dintre noi l-a vazut primul. Avioanele cu reactie erau bineinteles cele mai usor de reperat si eram convins de faptul ca ele, sub comanda unei forte superioare, dau nastere norilor.

Elicopterele nu mi-au placut niciodata. Erau prea aproape, prea zgomotoase si oricine le putea vedea usor. Dar nici elicoptere nu am mai auzit in ultima vreme. Sa se fi intamplat la fel ca in cazul avioanelor? Am devenit oare nu doar orb dar si surd la tot ce este in afara rutinei? Sunt oare toti adultii asa? Mergem toti pe strada cu ochi strans inchisi si cu degetele in urechi? Daca nu mai vedem avioanele, oare cate alte lucruri le ratam datorita privirii infipte in pamant? Oare nu de asta gasim din cand un cand un obiect care ne aduce aminte de copilarie si nu ne dam seama de ce? Sa fie oare pentru ca acel obiect banal a devenit invizibil odata cu trecerea timpului. Oamenii de stiinta se pare ca au descoperit asta inaintea mea:

Exista un sunet denumit Mosquito, cu o frecventa de 17 khz, iar acesta poate fi auzit doar de persoane tinere sau animale. Inventatorul Howard Stapleton, cel care s-a gandit prima data sa utilizeze acest sunet, l-a folosit in scopuri de securitate, ca sa alunge din magazinele englezesti huliganii. Dupa aceea, a devenit o moda in randul elevilor americani care isi puneau sunetul Mosquito drept ringtone la telefon. Astfel, erau instiintati cand primeau un sms, fara sa auda si profesorul.

~ www.121.ro

Dar daca acest fenomen se aplica nu doar sunetelor sub 17 khz ci si sentimentelor, ideilor si starilor pe care le pierdem odata cu imbatranirea. Daca este intradevar un proces atat de corect stintific atunci ne putem oare impotrivi lui? Cercetatorii lucreaza din greu la descoperirea “tineretii fara batranete” incercand sa opreasca procesul de degradare a corpului uman cauzat de imbatranirea celulelor. Dar cine incearca sa opreasca imbatranirea sufletului nostru?

Dar revenind la avioanele de la care am plecat…

Am zarit acel avion pentru doar cateva secunde. Nici nu mi-am dat seama ce e la inceput, un simplu punct fix deasupra campului care fugea de sub tren. Nu l-am mai vazut o vreme, cand s-a ascuns dupa niste tufisuri de pe marginea caii ferate, dar dupa o vreme a revenit. Nemiscat, in acelais loc in care il vazusem ultima data.

- Imposibil! mi-am spus.

Iar realitatea mi-a dat parca o palma peste ceafa! Avionul meu nu era nimic altceva decat o pata pe geamul trenului. Mergea odata cu mine, era doar o bucatica de mizerie neidentificata nu o minune a stiintei. Nu vazusem defapt nici un avion. Nu am mai vazut de mult unul….

Voi de cand n-ati mai vazut avioane?