Despre candidati si alegeri

Mnoa, cred ca e cazul sa bag si io ceva mai de Doamne-ajuta despre inevitabilele alegeri locale care ne asteapta. Partidele politice au inceput sa aiba sloganuri si campanii din ce in ce mai ciudate fiecare sperand sa prinda osul al mai mare. Ma voi referi aici strict la orasul meu adoptiv, Bucuresti.

PNG-CD de exemplu nu numai ca isi invata electoratul cu cine sa voteze ci si cum.

Probabil aceste afise sunt de mare ajutor celor mai putin inzestrati de natura, care intampina probleme in a retine acronime de 3 litere. Sloganul “Face ce nu a mai facut nimeni” nu ma incalzeste. Sunt multe lucruri pe care nu le-a mai facut nimeni si majoritatea nu au fost facut cu un scop. Tot ce trebuie sa stii ca votezi un avocat care o sa face ceva, dar mai important e sa pui stampila pe ultima pagina de votare. Atat.

De pe un panou electric ne zambeste ghidus nimeni altul decat Ludovic Orban, trubadurul patriot.

Cu un slogan care l-a ametit rau de tot pe Vanghelie care de-abia invatase ca pluralul pentru “roata” e “roti” si cu niste cuvinte care pot defini la fel de bine un MMORPG, Orban ne arata din maini motivul frustrarilor sale. Nu-i nimic, Ludovic. Conteaza cum o folosesti. Campania. Dar avand in vedere ca a fost printre ultimii care si-a lansat sloganul si planul de campanie mi se pare ca o sa si termine precoce.

Revin cu completari de indata ce mai gasesc astfel de artfacte electorale.

“El” sau “Exercitiu de naratie”

El merge.

Prin ploaia marunta si deasa, merge strecurandu-se printre sutele de trecatori din jurul lui. Merge prin ploaie, fara umbrela, doar cu gluga trasa pana peste ochi. Are mainile adanc afundate in buzunarele hanoracului de parca ar vrea sa il traga in jos, sub genunchi, si de asta gluga ii aluneca pe spate. O aseaza inapoi deasupra ochilor indesandu-si in acelasi timp suvitele de par de pe frunte sub ea. In urechi are castile la care asculta aceasi melodie trista pe care a ascultat-o toata ziua.

Pe trotuarul ingust ploaia de peste zi a format balti imense pe care trecatorii incearca sa le ocoleasca ingramadindu-se cu totii prin cele cateva poteci uscate care se formeaza spre marginea strazi. El trece prin balti fara sa le simta. Inca poarta bocancii de iarna cu talpa inalta. Desi tine capul putin aplecat priveste fiecare om ce vine din directia opusa in ochi iar dupa cativa chiar intoarc privirea. Cei care ii intalnesc privirea il masoara scurt si se uita stanjeniti in alta parte. Intoarce capul si incepe sa se uite in vitrinele din stanga lui. Dupa cateva minute isi da seama ca nu mai urmareste de mult continutul magazinelor ci doar reflectia propriei sale siluete in geamul prafuit. Isi intoarce privirea spre trotuarul plin de lume pana si pe vremea asta pacatoasa. Toti par grabiti sa ajunga cat mai repede la destinatie, ba, unii chiar au inceput sa se uite dupa vreun taxi care sa ii scape de rapaiala ploii care intre timp s-a intetit. El merge si atat. E drumul pe care il parcurge zilnic si il stie prea bine. Il imparte in segmente ca sa para mai scurt cu toate ca stie exact cat ii va lua sa il parcurga.

Ajuns la gura de metrou coboara repede treptele. E singurul loc unde se grabeste – pe scari. Si numai la coborare. Pasajul in renovare nu e altceva decat o gramada de moloz si praf care pare sa iti intre in fiecare por. Desi e tarziu inca sunt muncitori acolo. Dar nu lucreaza. Asteapta ceva ce numai ei stiu.

Strabate pasajul pe diagonala si urca scarile incet, fara a se sprijini de balustrada. Priveste absent spre afisele de pe perete dar le stie pe toate si nimeni nu a lipit vreunul nou. Isi continua drumul. Se gandeste ca daca cineva ar trasa cu creta drumul exact pe care il face in fiecare seara trotuarul ar fi probabil inscris cu o singura linie foarte ingrosata. Trece prin statia de autobuz si cumva printre acei oameni care asteapta tacuti unul din ultimele autobuze care mai circula in seara asta se simte bine. Se opreste doar pentru cateva clipe si se uita in jur dar nici unul dintre cei care asteapta nu ii intoarce privirea. Pleaca mai departe trecand pe langa aceasi cersetoare pe care o intalneste in fiecare zi de mai bine de sase luni. Nu ii da niciodata bani. Nu i-a dat prima data pentru ca nu avea, a doua oara din rusine ca nu i-a dat prima data iar mai apoi din reflex. S-a domolit ploaia.

Ajunge la capatul trotuarului exact in momentul cand semaforul se face verde asa ca nu trebuie nici macar sa isi incetineasca mersul. Trece pe langa sirul lung de taxiuri care isi asteapta clientii. In spatele lor a oprit un autocar neinscriptionat plin de oameni. E foarte luminat pe dinauntru asa ca ii poate vedea pe fiecare in parte. Isi plimba privirea peste figurile tuturor si nu vede nimic interesant. Trece mai departe, catre ultimele doua segmente imaginare ale drumului sau. Intrand spre straduta ingusta observa cum femeia care mergea in fata lui se uita nelinistita in spate din cand in cand. Isi incetineste mersul. Citeste dintr-o privire numerele tuturor masinilor parcate pe marginea strazii. Cam toate ii sunt cunoscute. Isi da seama ca pe unele le stie pe de rost si le asociaza cu masina pe care sunt montate. Ce risipa de memorie! Intra pe ultimul segment al drumului, cel mai scurt. Aici e momentul cand mereu simte oboseala de peste zi. Fiecare pas e parca de doua ori mai greu de facut acum. Muzica incepe sa il deranjeze asa ca isi scoate castile din urechi fara a o opri insa. Intra pe poarta intredeschisa pe care are grija sa o inchida cu zavorul in urma. Descuie usa si intrra in casa. Isi da gluga jos si intra in dormitor unde colegii de camera se uita la un meci. Intreaba din reflex cat e scorul si isi da seama ca nu stie nici macar cine joaca. Din fericire un coleg ii spune si echipele odata cu scorul. Aude cuvintele dar nu la retine nici macar pentru o clipa. Se dezbraca, se aseaza in fata calculatorului mereu pornit si deschide Word-ul.

El scrie

Romania über alles!

Clasa politica din Romania a reusit sa aduca in lupta o strategie unica pe glob: Masina timpului. Sigur, nu functioneaza inca la putere maxima ca e scump gazul de la rusi da merge destul de bine incat sa readuca cateva situatii in punctul de plecare, de acum 4 ani. Mai intai ar fi “protocolul de colaborare politica” dintre PSD si PC care pare a fi pe modelul romanesc “din doua stricate faci una buna”. Ar mai fi aparenta impacare dintre Basescu si Tariceanu. De ce sa imparta electoraul in doua cand e loc pentru toti in Casa Poporului. Ca de aia a facut-o Ceausescu mare, sa incapa toti in ea.

Dar mergem mai inapoi in timp si ne amintim de frumosii ani ‘90 si de salba de greve care incununa tara. Bineinteles ca grevele profesorilor, angajatilor ArcelorMittal Galaţi sau Dacia ne aduc o briza nostalgica de tranzitie, eram mai tineri si mai inocenti dar timpul ar trebui sa fie o autostrada cu un singur sens. Am spus cumva autostrada? Ma scuzati, probabil ar trebui sa explic; nu multi stiu ce este o autostrada si de ce dureaza 7 ani constructia ei.

E clar ca timpul in Romania a inceput sa curga invers si e si mai clar ca ne complacem in aceasta situatie jenanta. In orice caz, eu va las, ma duc sa imi rezolv probleme prin oras fiindca in ritmul asta  uite acus ne trezim cu minerii pe cap!

Moartea unui paladin

Mă văd nevoit să revin după doar câteva zile cu un nou necrolog, de data aceasta fiind vorba de un român, poate mai român decât toţi cei care îşi strigă patriotismul in stradă, un adevărat cavaler în slujba limbii române, George-Mihail Pruteanu. Deşi nu i-am apreciat excesele (propunerea ca toate reclamele în altă limbă să fie traduse şi in limba română, o campanie prea agresivă împotriva neologismelor de origine englezo-americană, apartenenţa la PRM etc.) l-am iubit ca pe un părinte pe acest om, un adevărat intelectual care a luptat pentru o limbă română cât mai corectă, nemăcelarită.

L-am îndrăgit încă din copilarie când emisiunea “Doar o vorbă sa-ţi mai spun” era singura pe care o urmăream zilnic, l-am iubit când a început să ducă o luptă sisifică împotriva inculturii, a prostituţiei divertismentului şi a manelelor. Propunerea de a scrie anglisicmele “după cum se aud” a părut multora absurdă dar era vorba de păstrarea limbii române ca limbă fonetică şi, acum, când îmi dau seama ca 99% din românii cu care vorbesc pe Internet nu ştiu să vorbească româneşte, (in viaţa de zi cu zi e mai uşor sa îţi ascunzi deficienţele gramaticale) încep să cred din ce in ce mai mult că limba româna suferă nişte mutaţii groaznice împotriva cărora trebuie luate măsuri. Avem nevoie în continuare de oameni ca George Pruteanu, de cavaleri în slujba limbii române.

În urmă cu doar câteva minute l-am auzit pe premierul Tăriceanu, întrebat fiind de presă despre George Pruteanu, spunând: “Am apreciat eforturile care le-a facut George Pruteanu pentru pătrarea limbii române corecte” (citat aproximativ). Asta, prieteni, este insăşi definiţia ironiei. Poţi sa-ţi petreci întreaga viaţă militând pentru corectitudinea limbii tale, dar după moarte tot se va găsi cineva care sa o maltrateze in cadrul necrologului tău.

*Articol scris cu diacritice în memoria lui George-Mihail Pruteanu*

OMG! Accident in fata casei mele!

Nu poate omu sa se culce la 8 dimineata dupa o noapte de Planescape Torment ca se trezeste cu accidentu’ peste el. Sunt obisnuit cu tamponarile si injuraturile de prin zona pentru ca au o frecventa aproape zilnica dar de data asta a fost destul de interesant….adica, de cate ori ai ocazia sa admiri dedesupturile unui Logan la un unghi de 90 de grade?

Au mai fost implicate alte doua masini, amandoua lovite destul de urat. Politie, salvare, gura-casca, etc, etc. Mai multe poze (de o calitate execrabila, bineinteles) aici: Accident pe strada Sperantei

Tonomatele contraataca!

Ma tot gandeam la reactia articolului din Jurnalul National despre Basescu. Pe scurt situatia sta asa: JNul a publicat un articol cu un nume mai mult decat sugestiv -  “Traian Băsescu – repartiţie pentru Elena Băsescu” - care spunea ca Basescu a dat Elenei Basescu o casa. Problema e ca acea Elena Basescu despre care era vorba in articol nu era fiica presedintelui, fiind o simpla coincidenta de nume. Bineinteles a fost destul pentru cei de la Antena 3 sa faca din asta subiectul principal pentru “Sinteza Zilei” (care s-ar fi putut numi la fel de bine si “Cu ce ne mai luam de Basescu azi”) unde nici unul din cei care il acuzau pe Base de una sau de alta nu a mentionat macar informatia cum ca ar fi vorba de o coincidenta de nume. S-a folosit numele Elena Basescu si atat, lasand intregului public impresia ca e vorba de ACEA Elena Basescu.

Administratia prezidentiala a dat un comunicat de presa unde spunea:

 ”Administraţia Prezidenţială precizează că doamna Elena Băsescu invocată de cotidianul Jurnalul Naţional şi de participanţii la emisiunea Sinteza Zilei (postul Antena3) din seara zilei de 18 martie a.c. nu este fiica Preşedintelui României şi nu are nicio legătură de rudenie cu acesta. Jurnaliştii oneşti, care ţin la standardele de profesionalism, nu ar fi lansat un astfel de articol, cu un titlu manipulator (“Traian Băsescu – repartiţie pentru Elena Băsescu”), înainte de a avea confirmarea identităţii persoanei implicate”

E clar ca aici nu e vorba de nerespectarea standardelor de profesionalism prin faptul ca nu s-au verificat cele trei surse sau mai stiu eu ce, ci e vorba de o tentativa de manipulare grosolana care e din ce in ce mai intalnita in presa romaneasca (nu doar in cadrul trustului INTACT sau in randul celor la a caror beregata a sarit Basescu acum cateva zile).

Presa a fost intotdeauna un instrument politic dar se pare ca in curand denigrarea adversarilor politici si preamarirea patronilor vor fi singurele motive pentru care se mai scrie in Romania iar motto-ul presei va fi celebrul citat din Francis Bacon: “Calomniati, calomniati, tot va ramane ceva!”

Edit: Un articol excelent pe tema asta pe blogul lui Ioan T. Morar.

A murit Sir Arthur C. Clarke

Nici nu stiu ce pot spune intr-un astfel de articol care sa nu sune ori prea banal ori prea dramatic. Daca as incepe sa povestesc despre cat de mult mi-au incantat cartile lui Clarke copilaria si adolescenta timpurie, daca as debita aprecieri critice despre felul in care a influentat el nu doar literatura SF dar si cinematografia (prin stransa colaborare cu Stanley Kubrick in 2001: Odisea spatiala) sau daca as mentiona ca orbitele geostationare se mai numesc si “orbite Clarke” in onoarea lui nu as face decat sa repet aceleasi lucruri pe care le-am spus si atunci cand era in viata. Nu pot sa acuz soarta nedreapta pentru disparitia sa, ar fi deplasat in cazul in care a murit tousi la respectabila varsta de 90 de ani. Pot in schimb sa ma simt mai trist ca un artist trebuie sa imbatraneasca in acelasi ritm cu noi toti. Dumnezeul sa-l odihneasca!

Mentalitatea Moinesti

Am trăit 18 ani în acest oraş fără să am prea multe ieşiri sau contacte în „afară” aşa că Moineştiul reprezenta pentru mine întregul meu univers. Nu credeam că oamenii de prin alte părţi se deosebesc prea mult de noi şi bănuiam că au aceleaşi gânduri, gusturi sau valori cu moineştenii, pe care îi cunoşteam atât de bine. De asta am fost uimit să aud sintagma “mentalitate de moineştean” folosită de oameni mai „umblaţi” decât mine. Expresia era întotdeauna spusă într-un context în care să pară că înglobează majoritatea locuitorilor din Moineşti, dar îl exclude pe cel care o foloseşte (şi poate pe interlocutorii săi). Nu înţelegeam ce diferenţe atât de mari ar putea fi între moineşteni şi restul lumii, încât să putem fi consideraţi o specie aparte.

Astăzi, la 6 luni de când locuiesc în Bucureşti, înţeleg mult mai bine la ce se referă această mentalitate. Nu e vorba de o civilizaţie complet diferită, un fel de rezervaţie a unei specii pe cale de dispariţie, diferenţele sunt mult mai subtile şi sunt cu greu observabile de cei din afară. Este vorba de modul în care moineştenii văd lucrurile şi despre cum le înţeleg. Mă voi referi în principal la tineri, pentru că la ei (noi?) se observă cel mai bine această diferenţă de atitudine. Moineştiul e plin de elevi de liceu care habar nu au ce meserie vor să practice pe viitor şi, ca atare, ce facultate să urmeze. Sunt mulţi care, după ce se văd cu bacalaureatul luat încă sunt dezorientaţi şi ajung să ia decizii prost inspirate pe care apoi le vor regreta (vor abandona facultatea după un an sau doi, dându-şi seama că nu e pentru ei sau, daca reuşesc să o termine îşi vor da seama că nu vor să profeseze în acel domeniu). Aici intervin şi părinţii care îşi împing copiii către meserii „de viitor” în fiecare an alte şi alte meserii şi facultăţi sunt „de viitor”, în funcţie de modă şi de poziţia astrelor, probabil) fără să ia în considerare aptitudinile viitorilor studenţi.

Centrul universitar ales (atunci când nu este impus de părinţi – „Te duci la Iaşi că e mai aproape, îţi trimit mai uşor pachet, vii mai des pe acasă, etc”) este ales cel mai adesea după considerente frivole („Jumate de clasă se duce la Braşov…pfoai ce-o să ne distrăm toţi pe acolo”). Până a ajunge licean, elevul de gimnaziu este îndrumat pe acelaşi drum ca şi colegii lui (doar e şcoală „generală”) şi ştie că va fi elev la unul dintre cele trei instituţii de învăţământ mediu din Moineşti, foarte puţini fiind cei care pleacă la licee vocaţionale sau pur şi simplu mai bune din afara Moineştiului. Aici apare o altă obsesie a moineştenilor şi ea se referă la „legarea de glie”. Părinţi care îşi obligă copilul abolvent de facultate să se întoarcă în Moineşti unde va lucra ca vânzător sau conţopist, tineri căsătoriţi care lucrează pe salarii de 3-4 milioane, deşi într-un oras mai mare ar fi plătiţi dublu sau triplu pe aceeaşi muncă, copii lipsiţi de aspiraţii academice datorită siguranţei unei case părinteşti („găseşte el ceva de lucru să se întreţină”) în Moinesti, toate sunt cazuri reale, ale unor oameni care încearcă să îşi facă un viitor într-un oraş care nu le oferă nicio şansă de aşa ceva deocamdată. Să fie oare atât de mare dragostea faţă de oraşul natal? Aiurea! E vorba de comoditatea moineştenilor, o afecţiune de-a dreptul patologică, parte din mentalitatea de care vorbeam.

Ar mai fi multe: atitudinea de „las-o că merge şi aşa”, ideea de inutilitate a culturii („ce-mi trebe mie să citesc, las’ să citească alţii”), concepţia că ţi se cuvine totul („cum adică să dau BANI pe un film/joc/muzică/software/etc ??”), egalitatea DEOSEBIT = DIFERIT = CIUDAT = TREBUIE RESPINS conform căreia oricine nu poartă tricouri cu DE PUTA MADRE şi nu ascultă manele este inferior şi trebuie agresat ori verbal ori fizic (da’ să te vadă toţi prietenii ca să se ştie că eşti şmecher), ideea că să iîţi înşeli prietenul\prietena\soţia\soţul e un fapt perfect normal, deloc condamnabil atât timp cât nu se află (bineînţeles că o să te lauzi prietenilor, de fapt mai mult pentru asta ai făcut-o) şi multe altele care formează un „fel particular de a gândi al unui individ sau al unei colectivităţi” (Definiţia pentru „mentalitate” – DEX ‘98), propriu acestei aşezări aproape urbane pe care o iubim şi pe care, mai presus de orice, iubim să o urâm!

Incheiere: Pentru toti cei care sunt “din afara”, pentru a va lamuri ce si mai ales cine este Moinestiul:

Moinesti pe Wikipedia

moinestionline.ro

moinesti.ro

Ghici cine vine la primarie!

Tocmai am citit o declaratie a lui Vanghelie referitoare la posibilii candidati la primaria Capitalei care suna asa:

 ”Eu sunt în poziţia de posibil candidat, ca şi Sorin Oprescu. Dar organizaţia PSD Bucureşti mai are o poziţie surpriză”

O asemenea manevra era de asteptat, dat fiind ca nici Vanghelie, nici Oprescu nu sunt niste maestri ai carismei. Dar daca nu ei, atunci cine? Pariu pe doua acadele ca surpriza de la primarie va fi nimeni altul decat Adrian Nastase? E solutia cea mai buna de a-l lansa din nou in centrul atentiei pentru ca e clar ca pozitia de presedinte al Consiliului National PSD e supa strecurata. PSD a inteles ca primarul Bucurestiului e mai mult decat un simplu primar. De acolo a inceput accensiunea lui Basescu si asa mai departe, dar tot primaul e sef peste tot ce se intampla cu terenurile din Bucuresti, o miza din ce in ce mai mare. Si chiar daca Nastase va pierde alegerile tot va avea un avantaj imens deoarece campania electorala de la locale va fi un preludiu pentru alegerile mari unde Nastase va fi din nou ridicat pe umeri. Politica romaneasca a inceput sa se miste din ce in ce mai mult in cerc.

Noapte de lectura

Cum am terminat ieri Portal si noaptea se anunta a fi destul de lunga m-am apucat sa citesc. Mi-am dat seama ca in ultimele 2-3 luni nu am citit mai nimic, cu exceptia catorva pagini din Ghidul autostopistului galactic a lui Douglas Adams si Strategii si sisteme politice contemporane a lui Stefan Ciochinariu pentru scoala. Asta a fost destul de interesanta dealtfel. Cum va spuneam, dupa ceva rascoliri prin folderul cu e-books (pe care mi-l imbogatesc sistematic dar din pacate rar ajung sa citesc ceva din el) m-am oprit asupra De veghe in lanul de secara a lui J. D. Salinger. Auzisem de ea de cand eram foarte mic si stiu ca ma impresionase titlul. Am citit-o in cateva ore (e un easy-read veritabil, cu greu ma desprindeam de monitor pentru orice altceva)  si desi gasesc stilul narativ cu adevarat deosebit atat prin oralitatea de care da dovada aceasta perspectiva la persoana I care e undeva intre nesiguranta actiunilor lui Raskolnikov din Crima si pedeapsa si stilul unui jurnal intim cat si prin limbajul “autentic”, specific tinerilor, personajul Holden Caulfield mi-a fost profund antipatic. Da, ii inteleg zbuciumul launtric, anxietatea si chiar depresia dar DAMN IT!, put yourself together, you damn emo and stop hating everyone and everything. Sunt unele pasaje care ma scot din sarite, de genul “Îmi venea să mă arunc pe fereastră. Şi probabil că m-aş fi aruncat dac-aş fi fost sigur c-are să mă acopere cineva îndată ce voi ajunge jos. N-aş fi vrut ca nişte tîmpiţi de gură-cască să se zgîiască la mine, în timp ce-aş fi zăcut acolo plin de sînge.” Like..what…vrei sa traiesti, sau vrei sa mori? Daca vrei sa mori, de ce iti mai pasa ce se intampla dupa aia? Make up your mind already and stop bitching! Toata actiunea se petrece in decursul a 48 de ore, toate sentimentele (adeseori contrare) pe care le manifesta Caufield par sa se amestece, asta fiind poate o explicatie a starii lui de anxietate continua. Nu ma pot hotara insa asupra sfarsitului. Pe de o parte ma bucur ca incepe sa se maturizeze (he’s probably gonna stop listening to Simple Plan and Taking Back Sunday soon) dar sunt cumva dezamagit de aerul de happy-end ieftin care pare sa vina din senin, ca o incheiere scrisa in graba.
Dupa ce am terminat de citit aceasta veritabila Biblie Emo am cautat din nou prin desisurile folderului cu bunatati si am gasit ca am acolo Povestea târfelor mele triste de Gabriel Garcia Marquez si mi-am dat seama ca desi Un veac de singuratate m-a impresionat nemaipomenit si este in continuare cartea mea de suflet, nu am citit mai nimic din operele lui Gabo (mai am la activa o tentativa de digerare a blocului compact de text care este Toamna patriarhului, o carte care pare foarte interesanta dar extrem de greu de citit datorita constructiei frazelor interminabile ce se intind pe pagini intregi). Aceasta opera (apartenenta ei la o anumita specie literara este inca disputata, fiind mai complexa decat o nuvela dar prea scurta pentru un roman) m-a tinut treaz pana la mijirea diminetii, cam pana la inceputul cursurilor mele (pe care bineinteles ca nu le-am onorat, dupa o noapte intreaga de lectura) cu acel tip de realism magic specific lui Marquez. Din nou o perspectiva la persoana I, aici poate mai pronuntata datorita momentelor de naratiune propriu-zisa, a celor de reverie si a celor de revocare care se scurg unul in altul, lasandu-te nedumerit la sfarsitul lecturii cate din cele citite s-a intamplat si cate au fost doar iluzii si dorinte a “invatatului” de 90 de ani. Personajul pare ca vrea sa distruga imaginea de batranel simpatic si cuminte — “Niciodată nu m-am culcat cu vreo femeie fără s-o plătesc, şi pe puţinele care nu erau de meserie le am convins prin argumente ori cu de a sila să primească bani chiar de ar fi să i arunce la gunoi.” – reusind sa fie in centrul unui roman despre sex in ciuda varstei sale venerabile. Bineinteles, pe parcurs apare factorul de schimbare si batranul se indragoste de o copila pura si incepe sa traiasca din nou (sau pentru prima data cu adevarat?) si sa simta pentru prima oara fiorii unui sentiment pentruc are se credea prea batran. Aici este momentul in care am fost putin  dezamagit de cliseul iubirii gasite la sfarsitul vietii si asa mai departe, si m-am temut chiar de un sfarsit clasic si moralizator dar Marquez stie mai bine si reuseste sa evite banalul pe sfarsit. Poate ce impresioneaza cel mai mult la Poveste tarfelor mele triste e sinceritatea cu care un batran de 90 de ani (si batranul din spatele lui – Marquez a scris-o la 76 de ani) povesteste intreaga sa activitate sexuala, de la 12 ani pana in cel de-al 91lea an de viata. Mi-a placut, mi-a placut si De veghe in lanul de secara pana la ruma si acum abia astept sa citesc urmatoarea carte a lui Gabo de pe lista mea, Despre dragoste si alti demoni… sper ca asta sa nu fie ultimul review pe care il fac aici.